Pages

04 March 2015

Vine poliţia

11004235_713011065478126_620126572_n
Ei na. Mai iau şi eu câte o pauză, ce vrei.
Îmi mai piere inspiraţia, mi se mai duc dracului fişiere din laptop, mă mai ocup şi cu altele (mobilat, utilat, dormit şi muncit mai mult)…deh, se întâmplă. Dar mă întorc de fiecare dată, nu te teme. Nu pot să privez complet blogosfera de elucubraţiile mele. Fie ele şi ocazionale. 
11051183_713011062144793_1495998229_n
Prin urmare, iacătă-mă. Sunt acest Lazăr reloaded, resuscitată recent în urmă întâlnirii cu 1) Ikea, 2) Zara, 3) primăvara. După un Februarie complet dement, în care simt că mi s-au stafidit şi ultimii neuroni funcţionali, lucrurile au început să se aşeze iar energia mea se simte din nou răsunând pe uvertura lui Liviu Mateş, Vine poliţia (cine are curaj să asculte aşa simfonie, e invitat să dea click pe link; o capodoperă fără doar şi poate, Bach şi-ar da pumni în gură).
Atât am avut să vă zic azi, doar un post rapid cât să trântesc un baby anunţ că exist, respir, fiinţez. Mâine însă, revin cu poze serioase, în suferinţe cronice de divă modernă. Se lasă cu gură întredeschisă tâmp, priviri incerte şi textile imposibile.
Ţine aproape (cât ascund eu dolarii şi mărcile).
11026618_713011058811460_2145350376_n

#cefaţăai

Pin It

18 February 2015

Vreau poză la uşa verde

1
Era un vântălău când am făcut pozele asteaaaa, pfff. Nu dar chiar nu mă plâng. Nu vreau să cobesc fiind încă Februarie însă iarna asta a fost cât se poate de umană. Comparând cu anul trecut când am trăit ninsorile alea monstruoase (chiar în Februarie) şi amintirea “plăcută” a celor aproape 6 ore petrecute în Gara de Nord, în frig, aşteptând-o pe bunică mea venită la Bucureşti pentru analize şi al cărei tren staţiona pe câmp de vreo 5 ore, iarna asta a fost chiar parfum. Din nou, să nu cobesc. Că mi-o iau sigur.
2 3 4 5 6 7 8 9
Bon. Mai întâi, vă urăsc pe toţi ăştia de staţi în Braşov. Nimic personal. Atâta tot ca la voi e frumos şi curat, am mâncat bine pe bani puţini, aveţi muntele la o aruncătură de băţ, multe magazine de antichităţi şi cea mai bună ciocolată caldă (la Jekelius, vă zic mai jos) şi per total, am senzaţia că nici n-aş fi în România când ajung la voi. Cel puţin în zona centrală unde am tras pozele astea. Sunt ultimele din cele făcute când am fost plecată cu festivalul Fashion TV, acum 3 săptămâni. Nu m-am chinuit exagerat pe acolo, am tras doar câteva cadre pe unde mi s-a părut mie mai drăguţ şi mai pozabil. Nothing fancy. A fost pe sistem de: OMAGA! Uite o uşă verde! Vreau poză la uşa verde. Fă-mi poză la uşa verde. Acum poză la uşa verde!
10
Na poză la uşa verde.
Sigur că prin piaţă, pe străduţe şi prin celelalte locuri aglomerate unde am făcut poze, toţi ăia de treceau se uitau la mine pe sistem de “Ia uite-o şi p’asta ce suferă” (a se vedea poza 7, aia cu Biserica Neagră în spate). Whateva’. Important e c-am documentat problema. Şi tot întru documentare, mai jos vi s-arată motanul încălţat cu kürtős în mână şi blanoacă pe urechi:
b-1.jpg_effected
Asta a fost înainte să plecăm cred, în ultima zi. Mâncasem la Bistro de’l Arte (unde să dea dracu’ dacă am reuşit să intrăm fără “pile”) şi pe drum de acolo, mama…kürtős! Era o ditai taraba de unde am luat – cald şi bun.
Să vă zic cu Bistroul. Am fost în prima zi. Ca nişte oameni normali, bună ziua bună ziua, vrem şi noi o masă de 3 persoane.
N-avem.
N-aveau nici pentru mai târziu, presupunând că ne-am fi foit prin oraş şi că nu muream de foame până când se elibera ceva. În cazul ăsta, am plecat şi-am mers la Ma Cocotte – am mai fost acolo vara trecută, vedeţi pozele în postarea de aici. Mi-am luat fix acelaşi lucru: supa cremă, salata din poza de mai jos cu avocado şi mango iar la desert, tartă cu lămâie sau ceva. Bune cu spume dar tot eram bosumflată fiindcă eu vroiam să mănânc la Bistroul vieţii! Îmi ziseseră mai multe persoane să mă duc acolo şi chiar mă ofticasem că n-am prins masă. În fine, pentru a doua zi, am zis că sunăm să facem rezervare. Am sunat. O dată. De două ori. Cred că de trei ori. UE nouă. N-a răspuns nimeni. Ba chiar am fost până acolo şi era închis. Norocul a fost că eram totuşi în oraş, la o cafea, şi nu mai ştiu ce dracu’ făceam pe Instagram. Şi din nou, într-un comentariu, o cititoare a blogului mi-a spus să mă duc neapărat la Bistro. Reacţia mea a fost fix aceiaşi “lua-l-ar dracu’ de Bistro că nu reuşesc să fac rezervare”. Şi de aici, mare baftă pe mine că tipa căreia îi vociferam că nu pot să intru, a sunat, a dat în bobi, a descântat (ea ştie ce a făcut) şi mi-a făcut rezervare. Woohoo! Din nou, multe mulţumiri ei. Sper să ne şi cunoaştem data viitoare :)
Anyway! Am mâncat la Bistro, măăăăăă. Foarte, foarte bună mâncarea. Recunosc, au avut dreptate ăia care mi-au zis să mă duc acolo. Obositor până prinzi o masă, adevărat, dar meniul este excelent. N-am pozat decât salata din tot ce am comandat dar şi celelalte feluri au fost foarte bune.
bistro
Stânga – salată de la Bistro de’l Arte, dreapta – salată de la Mă Cocotte (ştiu că arată dubios dar ambele au fost delicioase; iar mie chiar îmi plac combinaţiile astea bizare)
Am fost bineînţeles şi la Jekelius (am poze făcute acolo în vară, le vedeţi aici). E o nebunie cafeneaua aia, nici nu se pune că am fost în Braşov dacă nu ajung la Dr. Jekelius. Am băut acolo probabil cea mai bună ciocolată caldă din experienţa mea de ciocolătară. Mi-am terminat porţia într-un timp foarte scurt, după care am început – evident, în dulcele stil clasic – să atentez la paharele celorlalţi. 
jekelius
Vă mai spuneam de magazinele de antichităţi. Am intrat în vreo 5 sau 6 cred (enorm dacă stau să compar cu ce văd în Bucureşti; plus că erau la orice pas) iar dintre toate, ăsta a fost cel mai…deosebit, să zicem. 
10961679_696890907090142_257358436_n-1.jpg_effected
Nu ştiu cât de bine vedeţi voi în poză păpuşile din vitrină sau cât percepeţi din întunericul interiorului dar pot să spun că înăuntru era o atmosferă foarte ciudată. Andra iniţial nici n-a vrut să intrăm. Dude, tu nu vezi ce creepy arată?!Cum să intrăm acolo? Uită-te tu că n-au nici becuri :|  Într-adevăr, era un întuneric înăuntru, un praf şi o senzaţie de fiori reci pe şina spinării de te lua bâţâiala de frică. Cel puţin bizar aş spune. Ne-am învârtit puţin printre articolele alea dubioase, încercând să-l evităm pe nea ăla de vindea (dar a cărui privire am simţit-o exagerat de insistentă) şi-am ieşit după câteva minute. Poate se găsea ceva de luat acasă dar am zis nu, e prea dubios. În fine, am intrat până la urmă într-un anticariat de unde am luat câteva cărţi:
10961962_696889437090289_262486387_n
Aş fi vrut să iau mai multe dar ar fi fost puţin ridicol şi vă explic imediat de ce. Ideea e că se găseau acolo tot felul de nebunii, scrise în cel puţină o duzină de limbi, în ediţii şi formate diferite. Ştiu cum sună, dar cărţile pe care le-am luat sunt scrise în germană şi maghiară, de altfel graiuri total străine mie, imposibil de descifrat la ora asta.
IMG_0001
Deci de ce le-am luat? Păi pentru că sunt relativ rare, pentru că iubesc mirosul de hârtie învechită şi pentru că vor arăta grozav în noua mea locuinţă. Ce vreţi, am piticii mei. Îmi plac cărţile vechi.
IMG_0003
Da, aia albăstruie e jurnalul Annei Frank. Am uitat să pozez dar are şi dedicaţie pe prima pagină, scrisă cu stiloul. Aparent a fost cadoul unei fete de 14 ani, prin anii 1950. Ce detaliu nostalgic…

Pin It

13 February 2015

Oliţă sau stup, aceasta-i întrebarea

flaredcoat1 
Întâi a zis că-i stup. Apoi i-a spus oliţă.
Hainele mele, după cum v-am mai spus (aici de exemplu), sunt o resursă inepuizabilă de miştocăreală pentru individul nemernic. Că sunt jeanşi boyfriend (iar eşti boschetară?), că e un trench (Columbo? Tu eşti, tati?), că am topuri scurte şi zice că-s de căpătat sau că râde de colierele mele statement (ţi-ai luat paftale?), individul nemernic găseşte întotdeauna ceva de comentat/hlizit/ironizat şi miştocărit în ţinutele mele. Pentru ediţia de azi, vă prezint „stupul”.
flaredcoat2 flaredcoat3 flaredcoat4 flaredcoat5 flaredcoat6 flaredcoat7 flaredcoat8 flaredcoat9
(Cristina Bucur coat, no name boots, vintage brooch and handwarmer, H&M collar)


Manşoanele de blană sunt accesorii pe care le-am admirat întotdeauna de la distanţă, în poze: la chiaburoaicele secolelor trecute şi la divele anilor ’50 (v-am mai zis că eu am o problemă cu conotaţiile actuale ale cuvântului „divă” – în cazul de faţă însă, mă refer fără doar şi poate la starurile Hollywoodului de la jumătatea secolului trecut). M-am ferit de ele tocmai pentru că le găseam demodate şi prea puţin practice. Adăugând la asta completările stilistice necesare (nu merge tati manşon de blană cu ghete biker, trebuie altă stofă acolo), am zis că pas, eu rămân la mânuşi până una alta. Recent însă, frunzărind pe Pinterest, am văzut o imagine dintr-o colecţie foarte veche Christian Dior (îmi pare rău că nu mai găsesc poza sau datarea exactă dar pot să jur că era undeva din anii 40 sau 50) cu o duduie îmbrăcată într-o fustă foarte amplă cloş, escarpeni finuţi, pălărie pe cap, guler de blană la gât şi un manşon ataşat de mâini. Păi daaaaaaaaaaaaaaaa’ stai mă. Ce facem aici?! N-oi fi eu în trend cu sutien de dantelă (nu mai pot cu sutienele de dantelă) şi nici tenişi cu rochii nu port, da’ manşon tre’ să-mi iau iarna asta! Am căutat, evident, unul vintage. Sunt mult mai bine făcute şi mi se pare mult mai ecologică varianta asta în care cumperi ceva ce DEJA E ACOLO. Doamna care mi l-a vândut pe ăsta mi-a zis că-l are de muuuuult şi nu l-a luat nimeni (bafta mea!). E foarte luxos şi elegant, căptuşit cu mătase pe interior – dacă ar mai fi avut şi un buzunărel, ceva pentru telefon, era perfect. Mă rog, e ok oricum. Dar să revin de unde plecasem.
Îmi ajunge coletul cu manşonul. Îl expun ostentativ pe măsuţă, în dormitor. Individul nemernic apare în vizită la câteva ore distanţă. Vede manşonul. Îi dă târcoale. Îl ocoleşte. Mă uit la el, simt cum o coace. Îi sticlesc ochii, i se dilată pupilele, un rânjet malefic se iţeşte în colţul gurii. Se pregăteşte. Şi o dă:
Te-ai dat pe apicultură, este?
Nu :-w
Adică nu e stup?
Tu eşti stup.
Atunci e oliţă. Dar nu trebuia s-o pui pe masă. Acolo mănânci, ce dracu’ mă...
Nu e oliţă! :-w
Atunci ce e cu cercopitecul ăla?
E un manşon vintage de blană ;;) [tăcere] Nu ştii ce-i ăla manşon, nu?
[stă şi se gândeşte] Ştiu de ăla de la maşină.
[palmă peste frunte] Nu e piesă de maşină!!!
E stup.
Nu e stup.
Deci recunoşti că e oliţă.
Nu e oliţă! Şi nici stup. Şi nici manşon de la maşină!! E o piesă vintage, cum se purta în secolele trecute, bla bla bla bla bla bla. Şi-am stat aşa să-i explic de vreo lună încoace. De mai bine de o lună îi tot zic că nu e oliţă şi degeaba. Oficial, graţie individului nemernic, paltoanele mele sunt însoţite de stupi sau oliţe şi basta.
Noroc cu Rumbu, el s-arată încântat. Mi l-a molfăit de vreo 3 ori dăcât...

Pin It

10 February 2015

Aş vrea s-o văd pe Carrie Bradshaw în Titan sau în Berceni

d2557dd07ff90a2772e4c94fa53f1c65 Dacă aţi văzut Sex and the City II (filmul, nu serialul), ştiţi că pe la început, Carrie are o replică drăguţă cum că găsirea apartamentului perfect în New York e chirurgie pe creier sau ceva. Acum, sigur, ăla e film. Iar Carrie mă îndoiesc profund că ar fi dispus de aceleaşi resurse sau timp ca şi mine. În aceiaşi măsură, eu n-am căutat ceva perfect, am avut nevoie doar de un loc în care să mă mut şi care să nu ceară încă o astfel de mişcare pentru următoarele luni. Iar până l-am găsit…Dumnezeule mare.
Dar să o iau cu începutul.
Cu începutul cel mai început, de acum vreun an jumate.
Prin Octombrie 2013, am închiriat un apartament cu prietena mea Mădălina. V-am mai povestit, ea e româncă stabilită în Spania de nişte mulţi ani, iar în 2013, s-a întors în România cu sistemul de burse Erasmus. A stat mai puţin decât preconizasem iar după plecarea ei, eu am avut două variante: ori mă mut singură (ceea ce n-am făcut), ori rămân aici şi caut pe altcineva. Evident, a fost varianta a doua. O vreme a fost bine, până săptămâna trecută când m-am trezit singură în apartament şi am fost pusă în faţa aceloraşi două variante: ori mă mut singură, ori o iau de la capăt şi caut IAR pe altcineva. Din varii motive, n-am mai căutat pe nimeni. Unul că mi se acrise de viaţă la comun, doi că n-am de ce să înghit ce nu-mi convine şi trei…pentru ce? Singurul avantaj era o economie suplimentară la bani dar care, pe termen lung, mi-a făcut numai nervi şi mi-a adus numai nasoale. Aşa că treaba am gândit-o în felul următor: Ia duceţi-vă voi dracului cu casa, întreţinerea voastră neplătită, colegi şi ce rahaturi mai aveţi, eu am plecat.
Şi aşa am făcut.
c56f2f39856072268cf72492f490c6c7
Probabil că sună brav, dar gândită la rece, n-a fost tocmai înţelept. Şi asta pentru că odată ce l-am pus în temă pe proprietar că bine pa, eu am terminat de dat bani ţie pe chirie, a trebuit să-mi găsesc altceva într-un timp foarte scurt. Apartamente şi garsoniere de închiriat sunt căcălău. Nu oferta era problema. Ci faptul că nu am vrut să aterizez chiar oriunde, mânată de nevoie, prin cine ştie ce gioarsă de casă care nu-mi place, nu-mi oferă confortul de care am nevoie şi din care mă voi muta cu prima ocazie. Aşa că am început să caut. Dai şi uită-te pe net, apucă-te şi dă telefoane, caută la agenţii, cau şi la proprietari, întreabă în stânga şi-n dreapta, numai găseşte ceva! Pretenţii absurde nu am avut. De fapt, mi se pare paradoxal. Eu aveam senzaţia că o să fie floare la ureche să găsesc un apartament/garsonieră nemobilată. Sau cel puţin, mult mai simplu decât o locuinţă mobilată/semi-mobilată unde n-ar trebui decât să încadrez mobilierul pe care îl am şi eu.  Evident că n-a fost. Evident că am avut bătăi de cap cu agenţiile. Eu îi spuneam ăluia că am mobilă albă şi că nu merge în paştele mă-sii cu pal galben (!!!), şi ăla mă ducea să văd garsoniere la Piaţa Muncii mobilate în albastru. Prietene, tu înţelegi că ori e albă ori nu e deloc? 
df79f4e81946b6ec80a2289f5ded4d2a
Nu, n-a înţeles. Până am reuşit să găsesc o garsonieră goală, am văzut…nici nu mai ştiu câte apartamente. Şi mobilate şi nemobilate. Cea mai tare mi s-a părut una undeva în estul Bucureştiului. Cică stai să vezi la ce şmecherie de apartament te duc. Blocuri noi, construite în 2014. Confort 1, parchet, decomandat, spaţios…Să vezi tu. Zic mamă, am pus-o. Palat îmi fac. Chiar mă entuziasmasem. Ajunsă acolo…Într-adevăr, tot ce spusese nea ăla de la agenţie, era adevărat. Numai că a omis să menţioneze un mic detaliu. Era demisol. Ştiţi cum e demisolul? E sub parter. Nu intră lumina pentru că fiind sub parter, geamurile sunt în pământ, foarte mici şi foarte sus. Excludem alte detalii care pot veni la pachet cu parterul: mucegai, posibil gândaci, frig şi alte alea. Dar construcţie 2014!

Hai să mori tu.


Am plecat de acolo instant, practic mă dădeam cu capul de nişte pereţi imaginari încercând să înţeleg de ce dracu nu pricepe nimeni ce vreau. {Acum, să ne înţelegem. Să nu credeţi că m-am dus la ăia cerând duplex cu piscină, în centru, 100 mp, cu grădină şi palmieri la bloc, fiind dispusă să ofer 100 euro. Nu-s cretină. Dar nici 250 de euro nu i-aş fi dat unei japiţe pentru o mizerie de demisol de 30 mp. MARŞ!}
Vreo 2 zile tot aşa am umblat. Alergând de colo colo, prin aproape toate colţurile Bucureştiului. La un moment dat începusem să mă panichez. Până la urmă dacă nu găseam nimic, mă vedeam nevoită să accept una dintre chiriile pe care le văzusem şi nu mi-au plăcut din motive estetice/distanţă faţă de metrou/zonă, etc. Deci de nevoie.
Din fericire n-a fost necesar. Am găsit până la urmă. GOL. Complet nemobilat. Spaţios. Decomandat. Aproape de metrou. Parchet, pereţi albi. Aşa cum am vrut. Sigur că acum începe un nou dans – mobilarea şi utilarea. Iar înainte de asta a fost iarăşi nebunie cu mutatul din vechea locuinţă. Du-te şi încheie socotelile cu proprietarul. Du-te şi aleargă după lăcătuş să-ţi schimbe yala la nouă casă. Du-te şi stai la cozi la RDS să vină aia să-ţi instaleze netul. Du-te şi aleargă după ăia cu transportul saltelei. Vezi de unde îţi iei frigider. Atenţie, n-ai o cratiţă în casă (bine că ai potpourri pentru fiecare cameră, asta era important). Vezi că n-ai nici covoare. Ah stai, nişte jaluzele în geam nu-ţi trebuie? 
3780b14e80bebb7fda7f57d115218a61
Şi tot aşa. Mai am enorm de multe de făcut dar sunt super entuziasmată de noul meu “proiect”. Mobilarea, decorarea şi amenajatul în sine. Pentru moment, am ce-mi trebuie. Dar eu vreau corpuri suspendate pe pereţi, covoare albe (n-o să se întâmple; şi asta pentru că CINEVA e păros şi lasă blană şi pe tavan, darămite pe covoare), oglinzi imense şi lampadare de podea. Bat câmpii la momentul ăsta, evident. Dar ajung eu şi acolo. Când o să termin, va fi ceva de genul Vintage meets Shabby chic meets Ikea’s mobilă albă meets Buni’s acareturi. Adică o combinaţie de vintage-feminin-uşor minimalist. Are sens? Nu ştiu, dar o să vedeţi.

Deocamdată nu-mi stă gândul decât la porţelanuri…








Pin It
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...